Am nascut la stat, am fost umilita si am ramas cu traume. Vreau ca asta sa se schimbe!

Numele meu este Iuliana Andreescu. Am nascut la maternitatea Cantacuzino acum 3 ani. Am sa imi cer scuze in avans daca ale mele cuvinte curg greu, daca nu pun o virgula acolo unde trebuie, sau daca nu reusesc sa exprim cum trebuie emotiile mele. Nasterea fetitei mele a avut un gust dulce-amar, si povestind-o, devin emotiva si in acelasi timp ma incarc cu frustrare si furie catre sistemul medical romanesc. Am acceptat sa imi scriu povestea, pentru ca stiu ca, unindu-ne, putem aduce o schimbare.

”Am ales sa nasc la stat”

Am ales sa nasc la stat pentru ca ne-am dorit sa luam un pachet de celule stem, si nu ne permiteam si o nastere la privat. Am acceptat asta, stiind ca este un sacrificiu pe care trebuie sa il fac pentru copilul meu. Pe tot parcursul sarcinii mi-am vizitat medicul numai la clinica particulara. Era sambata noaptea, cu 3 saptamani mai devreme decat termenul preconizat, cand mi s-a rupt apa  si au inceput contractiile – le-am confundat initial cu crampe stomacale -. Stiam ca medicul meu este plecat din oras. Am sunat-o si mi-a spus ca isi suna un coleg care ma va astepta la camera de garda sa ma preia. In drum spre spital, de durere, am varsat tot ceea ce mancasem in ziua respectiva, dar eram fericita, calma: in sfarsit aveam sa imi cunosc fetita.

“Fa si tu cezariana, ca e mai simplu”

Am ajuns la camera de garda. Medicul inlocuitor inca nu sosise asa ca m-a preluat cel care era de garda. Era o doamna pe la vreo 45 de ani, cu parul permanent si ochelari pe nas. Acum imi pare rau ca nu i-am retinut numele. M-a tras de mana furioasa in camera de garda, mai intai m-a urcat pe cantar si apoi mi-a spus sa ma urc mai repede in scaun, sa vada daca am dilatatie. Ca “de unde stii tu ca nasti? doar pentru ca ai niste dureri acolo? poate ai mancat prea mult?” Precizez ca sunt mai grasuta de felul meu, si ca pe cantar arata ca am 91 de kg. M-am urcat. Eram mult prea euforica sa imi dau seama de rautatea cuvintelor ei. “Da, ai acolo, ceva dilatatie. Du-o, draga, sus. Cu cine nasti?“. Ii spun ca nu stiu cum il cheama pe medicul care o va inlocui pe doctorita mea. Ca ea nu este in oras. “Aha, nici macar atata nu stii. Vezi ca e sambata seara, poate nu tii bietul om pana dimineata pe aici. Fa si tu cezariana, ca e mai simplu“.

Imi doream sa nasc natural, din acest motiv imi alesesem si doctorita mea, pentru ca aveam incredere ca va sta langa mine. A aparut si medicul-coleg, care mi-a zambit frumos (nu avea mai mult de 30 de ani), si m-a linistit ca totul va fi in regula. A venit o asistenta sa imi ia sange si sa imi dea halat de spital sa ma schimb. Am vazut-o ca nu isi pune manusi si am rugat-o sa si le puna. “Eh, lasa ca stiu eu cum sa imi fac treaba, nu trebuie sa imi spui tu ce sa fac.“. A aparut medicul din spatele ei care a tipat la ea nervos: “Pune-ti, domne, manusi! Ce inseamna asta?“. Si le-a pus in mare sila si apoi m-a intepat de parca eram o perna de ace. Inca eram euforica, si nu imi pasa de ce se intampla in jurul meu atat de tare incat sa ma las afectata pe moment. Intre timp mi-am dat seama ca nu mai am contractii, nu ma mai durea nimic. I-am spus asta medicului. M-a examinat si mi-a spus ca este o problema si ca ar fi mai bine, si, ca pentru binele copilui trebuie sa apelam la cezariana. Eram prea ametita sa ma opun, deja obosisem psihic, si nu imi doream decat sa treaca o data si sa imi vad copilul sanatos. Nici acum nu stiu care a fost exact problema, desi am intrebat de cateva ori dupa nastere, raspunsurile au fost evazive.

“Apleaca-te mai tare in fata, ca nu iti explodeaza burta si stai nemiscata”

In 5 minute eram deja in sala de operatii, timp in care am fost si la toaleta. M-au asezat pe masa de operatii sa imi faca anestezia partiala. “Apleaca-te mai tare in fata, ca nu iti explodeaza burta si stai nemiscata“, imi spune anestezista, in timp ce doua asistenta ma tineau de maini ca pe un criminal in serie arestat. M-am aplecat cat am putut, am simtit cum imi pocneste pielea cand intra acul si apoi, dintr-o data nu mi-am mai simtit picioarele. M-au intins pe masa si mi-au pus o masca de oxigen si perfuzie. L-am auzit pe medic: “Of, vezi, fata, ca nu e rasa fix in zona unde trebuie sa tai. Unde mai pui ca a si facut pipi. Ia si curata o data, ca m-am saturat.” Am inchis ochii, simteam o apasare cumplita pe piept, si aveam senzatia ca ma sufoc. Apoi am simtit cum imi sunt trase toate organele, si cum ma sageteaza in piept. Si atunci am auzit-o, pe fiica mea, cum tipa. Intr-un timp care mi s-a parut cumplit de lung, mi-au aratat-o in treacat, cand o duceau spre neonatologie. Era cel mai frumos bebelus din lume. Am zambit si mi-as fi dorit sa intind mainile sa o mangai, sa o sarut, sa o tin la piept si sa ii spun ca va fi bine. A disparut imediat din raza mea vizuala. Am inchis iar ochii si am auzit iar medicul: “Hai sa inchidem. Aoleu! Te-am intepat?“, adresandu-i-se medicului rezident care il asista. Atunci s-a instalat panica, pentru ca in mintea mea, involuntar, s-a nascut ideea ca medicul ala habar n-are ce face, si ca nu voi apuca sa imi vad fiica. Am inceput sa ma hiperventilez, sa simt ca ma sufoc, sa imi curga lacrimi in nestire. Nu mai puteam respira pe nas. Anestezista imi spunea sa ma calmez, ca plamanii mei respira, ca este totul in capul meu. Am supravietuit momentului. Nu aveam incotro.

“Data viitoare cand vii sa fii mai slaba. Ca ne rupem spinarile cand te ridicam.”

Apoi m-au luat de pe masa de operatie sa ma aseze pe targa. Am auzit asistenta, cum imi spune nervoasa: “Data viitoare cand vii sa fii mai slaba. Ca ne rupem spinarile cand te ridicam.” Doamne, nu vreti sa stiti ce a fost in sufletul meu in acel moment, cate ganduri, cate lacrimi interioare, cata durere. Imi voiam copilul, imi vroiam sotul langa mine, vroiam sa fiu acasa, in patul meu. Nu aveam ura pentru vorbele lor, ci doar o resemnare terifianta, o depresie acuta, ca o sageata care iti strapunge sufletul, unsa bine cu otrava. Am ajuns la reanimare, mi-au pus un sac pe burta. A aparut si sotul meu, ca o gura de oxigen in camera de gazare. Le-a bagat bani tuturor in buzunare, si atitudinea s-a schimbat total. Asistenta cea nesuferita, care m-a impuns cu ace si vorbe a stat langa mine toata noaptea sa imi pompeze calmante si sa aiba grija de mine. Parca avusesem de-a face cu sora ei geamana diabolica inainte, era cu totul alta persoana. M-au mutat in rezerva si eu inca nu imi vazusem copilul. Mi-au spus sa incerc sa ma ridic. M-am ridicat decisa sa ajung la neonato, sa imi vad fata. Nu am reusit, eram prea ametita. Intr-un final au venit cu ea la mine, insa era si soacra mea in salon, si a pus repede mana pe copil si a luat-o in brate. Eu aveam lacrimi in ochi. M-a vazut asistenta de la neonatologie si a rugat-o pe soacra mea sa imi dea mie copilul.

Doamne! Acel moment este cel pe care nu il voi uita nici cand voi fi moarta si ii voi bantui pe oamenii astia care m-au asistat la nastere. Am uitat tot: umilinta, durerea, lacrimile, frustrarile. In sfarsit, imi tineam copilul in brate. Era ca si cum m-as fi nascut si eu a doua oara. Atunci am devenit mama, am devenit leoaica, si as fi fost in stare sa sfartec pe oricine ar fi incercat sa ii faca rau, sa imi faca rau. Nu m-am mai separat de copil de atunci decat pentru o noapte, ca sa fie tratata de icter. Am tinut-o langa mine si nu am mai acceptat nicio umilinta din partea nimanui. Am urlat la asistenta cand incerca sa imi ia copil de la san, ca nu suge bine si sa ii dea lapte praf. Am urlat la medici, pentru ca, pare-se, ca cel care mi-a facut cezariana, a facut doar atat. Nu a venit sa ma vada dupa, se baza ca va veni medicul meu initial. Asa ca, in primele 24 de ore nu a venit niciun medic sa ma vada. Am urlat la asistenta care, de doua ori pe zi, ne facea igiena intima, si care numai delicata nu era cand facea asta. In timpul acesta sotul meu baga bani in toate buzunarele, cu nemiluita. A treia zi deja toata lumea ma stia de frica, si nimeni nu mai comenta, toti imi vorbeau cu respect si teama.

Singurul lucru pozitiv a fost medicul neonatolog, care pe langa faptul ca nu a vrut sa ia niciun ban, a fost singura care de la inceput mi-a explicat totul pe indelete, a acordat o atentie deosebita copilului, a demonstrat calm, respect si compasiune. Am sa ii dau numele, dna. dr. Sanda Nelepcu, pentru ca merita toate laudele din lume.

Cand am tras linie, dupa ce am ajuns acasa, mi-am dat seama ca in timpul somnului faceam atacuri de panica, simteam ca ma sufoc. Asta mi se mai intampla si acum. Insa am devenit mai puternica, si am decis ca vreau sa lupt cu astfel de tratamente inumane care se intampla regulat in spitalele de stat. Nu vreau sa ma gandesc ce as fi patit daca as fi nascut natural, sau daca nu as fi avut banii necesari pentru a cumpara respectul si atentia, umanitatea, care ar fi trebuit sa fie normala. Mi-as fi dorit sa nasc natural, fara sa platesc o poala de bani la clinici private, intr-o camera curata, decorata frumos, cu sotul alaturi, cu o moasa care ma sprijine si sa ma sustina, sa ma uit la seriale, sa rad si sa glumesc si sa imi tin copilul in brate imediat ce a venit pe lume. Nu s-a intamplat, dar vreau sa se intample, daca nu pentru mine, macar pentru fetita mea, cand va deveni si ea mama. Oare cer prea mult?