Am avut o naștere cu forceps și m-am simțit ca și cum corpul meu nu mai era al meu

O naștere cu forceps nu este ideală, dar poate fi necesară uneori. Din acest articol vom afla povestea unei mame care a trecut printr-o astfel de experiență.

Despre o naștere cu forceps

Anna Williamson, coach, a decis să vorbească despre nașterea traumatizantă prin care a trecut la un moment dat.

„Înainte să-l nasc pe fiul meu, Enzo, aveam deja anxietate perinatală. Atunci nu știam, dar sufeream și de tulburare de anxietate generalizată.

În timpul sarcinii, am fost sfătuită de medic să renunț la medicamentele împotriva anxietății, așa că în sarcină nu am avut susținere medicală și psihologică. Am pus anxietatea din sarcină pe seama hormonilor, dar acum cred că de fapt era anxietate generalizată. Așadar, din punct de vedere emoțional, sarcina a fost foarte dificilă, iar mental eram foarte anxioasă.

Mi-era teamă de naștere, dar în sarcină am fost sănătoasă din punct de vedere fizic.

A fost o binecuvântare și cred că lucrul acesta a avut un impact asupra sentimentului de vină care mă încerca. Simțeam că nu trebuia să mă plâng, că trebuia să continui pur și simplu. De fapt, m-a stârnit un comentariu al unei persoane, chiar dacă era bine intenționat. Mi-a spus: „Oh, haide, trebui doar să mergi mai departe”. Îmi aduc aminte că m-a făcut să mă simt îngrozitor.

Mă gândeam: „O, Doamne, da, trebuie doar să trec peste asta. Sunt o lasă, o fricoasă”. Iar acesta a fost un lucru îngrozitor, deoarece însemna că fusesem redusă la tăcere. După aceea, nu am mai spus nimănui cum mă simțeam. Așa că, în sarcină am fost foarte anxioasă, mi se schimba adesea dispoziția și mi-era teamă de nașterea care se apropia și nu am spus nimănui. Nu am vorbit cu medicul sau cu moașa, am simțit doar că trebuia să merg mai departe, dar acum, când mă gândesc la lucrul acesta, îmi dau seama că a fost greșit.

În ceea ce privește sănătatea mentală, am beneficiat de unul sau două controale obligatorii de la profesioniști, dar în afară de asta,

nimeni nu a verificat dacă eram bine din punct de vedere mental.

Apoi a urmat nașterea, care a fost incredibil de traumatizantă. Trecuse termenul cu aproape două săptămâni, așa că am fost programată pentru o naștere indusă, dar am intrat în travaliu în dimineața zilei în care aveam programarea. Travaliul a durat 40 de ore și eram epuizată, aveam dureri și am resimțit contracțiile la nivelul spatelui. M-am speriat, deoarece nimeni nu mi-a spus despre ele, așa că nu am fost pregătită pentru așa ceva. Și nu eram pregătită nici pentru intervențiile de care am avut nevoie. La cursurile la care am participat în sarcină au fost menționate posibile intervenții, în special forcepsul, ventuza sau cezariana. Dar nimeni niciodată nu a oferit detalii despre ceea ce se întâmplă în timpul acestor proceduri, riscuri, modul în care m-aș putea simți, ce se întâmplă după acea, ce fel de ajutor ți-ar putea fi necesar ulterior.

Așa că, atunci când am avut o naștere cu forceps deoarece fiul meu era blocat (nu puteam să îl împing și trecuseră 40 de ore), nu știam pentru ce îmi dădeam acordul când mi s-a spus că trebuie să se folosească forcepsul.

Studiile arată că două din cinci femei simt că nu și-au dat acordul pentru procedurile care li s-au făcut în timpul nașterii.

În ceea ce mă privește, îmi aduc aminte că mi s-a spus atunci ce trebuia să se întâmple pentru a scoate bebelușul. Bineînțeles că am fost de acord, deoarece medicii își doreau ca eu și bebelușul să fim bine. Totuși, a fost o mare grabă din motive evidente. Ei vor doar să scoată bebelușul, așa că mi s-a spus repede ce ar fi trebuit să facă, dar nu știam cum se va desfășura procedura.

Îmi amintesc vag că am semnat o hârtie pentru a-mi da acordul pentru nașterea cu forceps și pentru o posibilă cezariană de urgență, dar cu siguranță nu înțelesesem ce implicau acele proceduri. Iar când am trecut printr-o naștere cu forceps, simțeam ca și cum corpul meu nu mai era al meu. Eram o bucată de carne pe masă, iar când scoteau bebelușul mă gândeam: „Doamne, ce mi se întâmplă?”. Nu înțelegeam nici severitatea unei epiziotomii. În realitate, acestea sunt proceduri majore, care au fost menționate probabil o singură dată, cu luni în urmă. Nu credeam că asta se consideră consimțământ informat.

În timpul nașterii am suferit o hemoragie masivă, așa că întreaga experiență a fost una dintre cele mai terifiante din viața mea.

Chiar credeam că o să mor.

Trauma prin care am trecut a fost asociată cu sentimentul acela și acea experiență. Mi-a schimbat viața și este ceva ce nu voi uita niciodată.

M-am simțit foarte „amorțită” după aceea. Ceea ce trebuia să fi fost iubire și conectare a fost înlocuit de frică, furie, frustrare și liniște. Am ajuns curând în depresie postnatală și anxietate postnatală. Nu puteam să mănânc, nu puteam să dorm. Aveam halucinații și gânduri intruzive. Mi-era foarte greu să îmi hrănesc bebelușul. Nu suportam modul în care mă simțeam. Era de parcă aș fi fost blocată într-o gaură neagră din iad și nu știam cum să ies de acolo. Eram furioasă pe propriul corp și simțeam că mă dezamăgise.

Eram nedumerită total…

Nu înțelegeam ce mi se întâmplase, nu înțelegeam de ce nașterea cu forceps îmi făcuse atât de mult rău și nu înțelegeam de ce, timp de mai mult luni după aceea, clitorisul meu era învinețit, inflamat și dureros. Nu suportam ca soțul meu sau chiar și eu să mă atingă sau să mă ating în zona intimă din cauza faptului că forcepsul m-a distrus fizic. Nimeni nu îmi spusese asta și nu știam să s-ar putea întâmpla, iar toată experiența m-a făcut să mă întreb dacă voi mai putea fi vreodată „normală”. Simțeam că al meu corp nu îmi mai aparținea și că nu mă voi mai bucura niciodată de sex. Toată experiența mi-a făcut atât de mult rău fizic, mental și emoțional. A fost ceva ce nu îi dorești nici celui mai rău dușman.

Moașele au fost drăguțe. M-au întrebat ceea ce era firesc să mă întrebe. Dar am făcut un lucru clasic: mi-am pus o mască și m-am prefăcut că eram bine, când realitatea era cu totul alta. Mi-era teamă că cineva mi-ar putea lua copilul sau ar putea crede că nu sunt bună pentru a fi mamă. Așa că sănătatea mea mentală nu era ceea ce trebuia după naștere. Nu m-am simțit susținută de nimeni. Familia mea a încercat, la fel și soțul meu. Au făcut ce au putut, dar aveau foarte puține cunoștințe despre cum puteau să mă ajute.

Comunitatea mea de moașe s-a înscris după mine la Birth Trauma Association, pentru care acum sunt ambasador și purtător de cuvânt. Pentru mine a fost un colac de salvare. M-a făcut să-mi dau seama că nu sunt singură în toată această situație. Mii de femei suferă și ceva trebuie făcut pentru sănătatea mentală a femeilor în sarcină, la naștere pe lângă partea fizică.

La o săptămână după naștere, m-am întors la medic și i-am spus: „Simt că anxietatea a revenit”.

Am primit un tratament cu antidepresive (care nu mi se potrivea și m-a făcut să mă simt mai depresivă. Chiar am început să am gânduri de suicid. Oamenii își făceau griji, dar nimeni nu și-a dat seama cât de mult sufeream. Privind retrospectiv, pot spune că sigur sufeream de psihoză borderline postpartum și voiam să se oprească. Nu eram suficient de bine pentru a avea grijă de bebeluș sau de mine. Aveam nevoie disperată ca cineva să vină și să mă ajute cu bebelușul, fiindcă simțeam că nu sunt bine deloc.

Nu a existat o „intervenție” potrivită în ceea ce privește sănătatea mea mentală. Singurul motiv pentru care m-am făcut bine este că mi-am contactat psihiatrul. Mă ajutase cu niște ani în urmă, când am avut prima dată tulburare de anxietate generalizată. A putut să mă ajute și imediat mi-a prescris medicamentele de care aveam nevoie. Dar era nevoie să întrerup alăptarea. Oricum nu produceam lapte deoarece eram bolnavă și aveam nevoie urgent de medicamente care să mă ajut să dorm și să țin sub control atacurile de panică intense și teama pe care o simțeam.

De atunci, am primit multă susținere.

Am făcut terapie, care m-a ajutat în ceea ce privește amintirile. Desigur, acesta este un privilegiu la care nu are acces oricine, dar aș vrea să fac ceva pentru a schimba asta. Citind ceea ce am scris la spital, la naștere, am reușit să îmi amintesc mai multe lucruri. Am putut să întreb de ce unele decizii au fost luate la nașterea copilului meu și a fost de mare ajutor să înțeleg de ce unele decizii au fost luate și de ce au avut loc unele proceduri. Toate lucrurile acestea m-au ajutat să trec peste trauma de la naștere.

Mă bucur să spun că timpul m-a vindecat, iar conexiunea cu fiul meu a ajuns de la 0 la 100 foarte repede, în câteva luni. Acum, șapte ani și jumătate mai târziu, este lumina ochilor mei. Dar tot mă întristează faptul că începutul vieții noastre împreună a fost afectat de nașterea îngrozitoare și de lipsa de grijă postnatală.

A doua sarcină a fost foarte diferită deoarece, după trauma de la nașterea anterioară și după anxietatea perinatală și postnatală, medicii și-au dat seama că aveam nevoie de ajutor suplimentar.

Am primit mult ajutor psihologic din partea comunității perinatale și din partea echipei medicale care s-a ocupat de sănătatea mea mentală. S-au asigurat că aveam sprijinul necesar la a doua sarcină. Iar cezariana planificată a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Mi-a dat încrederea de care aveam nevoie, m-a asigurat că sunt o mamă bună. Îmi iubesc copiii la fel. Cred că sunt o mamă bună și nu aș schimba nimic. Mi-ar plăcea ca, vorbind despre experiența mea, despre naștere cu forceps, alte femei să nu treacă prin ce am trecut eu. Să primească mai mult sprijin.

Nașterea este un lucru considerat banal. Multe femei sunt lăsate să se descurce singure și să „treacă peste” după ce au născut.

Cred că am avea statistici mai bune în legătură cu traumele legate de naștere și depresia postnatală dacă s-ar oferi mai multă grijă și atenție în perioada postnatală. Dacă ar fi luate în serios toate emoțiile intense care apar după naștere. Faptul că multe femei sunt lăsate să se descurce singure înseamnă că multe femei simt că sunt reduse la tăcere.

Trebuie să ne amintim că orice femeie care naște face asta într-un mod unic. Este cel mai important lucru pe care îl vor face în viață. Toate femeile merită să primească îngrijire, respect și susținere pentru a fi sincere și deschise în legătură cu sarcina, nașterea, perioada postnatală. Trebuie să se simtă sănătoase și bine. Asta înseamnă mamă fericită și bebeluș fericit.”

O naștere cu forceps poate fi necesară, însă viitoarea mamă trebuie să fie informată dinainte de posibilele intervenții care ar putea fi necesare la naștere. Mamele au nevoie de atenție și de îngrijire din toate punctele de vedere, nu numai din punct de vedere fizic.

Tradus și adaptat după Anna Williamson: „I Felt Desperately Numb After A Traumatic Birth, Like I was Trapped In A Black Hole”

Sursă:

• https://graziadaily.co.uk/life/real-life/anna-williamson-birth-trauma/